România Ortodoxă

În luna mai 1977, s-a creat în parohia Bucovăţ o situaţie limită: biserica din centrul localităţii, grav avariată de cutremurul din luna martie, urma să fie demolată, pe motiv că muncitorii de la fabrica de alături ar putea să fie loviţi de cărămizile care eventual ar fi căzut din turla clopotniţei sau a bisericii. În realitate, conducerea fabricii dorea să scape de biserică (aceasta fiind în aceeaşi incintă cu fabrica).

Într-o zi de vineri, la ora 08.00, au venit acolo delegaţi de la judeţ, au fost aduse utilaje de demolare, s-a demontat gardul despărţitor dintre biserică şi fabrică şi, pentru că preotul paroh Haralambie Stoica nu s-a prezentat să deschidă biserica, au fost chemaţi elevii de la Seminar, s-au forţat uşile de la intrarea în sfântul lăcaş, au fost ridicate toate obiectele de cult din biserică şi din sfântul altar şi au fost aruncate de-a valma, într-o casă vis-a-vis de biserică.

În timpul acesta, preotul paroh era prin prejmă, în casa unui enoriaş, şi de acolo mi-a dat telefon la Mitropolie, plângând şi relatându-mi ce se întâmpla cu biserica lui. Am redactat imediat un raport către Înalt Prea Sfinţitul Părinte Mitropolit Teoctist, relatând detaliat cele ce se petrec la Bucovăţ. Cred că raportul acela se află încă în arhiva Mitropoliei Olteniei. S-a format o comisie din care am făcut şi eu parte, şi ne-am deplasat la Bucovăţ. Erau acolo patru utilaje mari. Se legaseră deja cablurile de stâlpii pe care se sprijinea tinda bisericii. Muncitorii din fabrică, în majoritate localnici, se uitau şi ei speriaţi, de pe la colţurile clădirilor. Motoarele utilajelor erau pornite şi făceau un zgomot asurzitor. Am strigat la cei cu utilajele, s-au oprit, s-au strîns toţi cei veniţi pentru demolare şi au început discuţii în contradictoriu, cu ameniţări, cu intimidări, cu ridicări de ton.

După circa două ore de dezbateri, cel care părea că are totul sub comandă, porunceşte celor cu utilajele să se pregătească de acţiune. Am urcat într-unul din utilaje încercând să mă opun. În clipa aceea s-a petrecut un fapt care m-a marcat pentru toată viaţa: un grup de circa 50 de enoriaşi, bărbaţi şi femei, cu lacrimi în ochi, cu feţele cernite, au venit dinspre stradă şi, în pas domol, fără să privească în vreo parte, au trecut pe lângă utilaje şi au intrat în biserică. S-a strigat la ei, s-a ţipat cu disperare, au fost ameniţaţi, li s-au cerut actele pentru legitimare, dar nimeni n-a scos un grai, nimeni n-a răspuns. Toţi stăteau cu privirile aţintite spre catapeteasmă. Cineva a poruncit din prag să prnească utilajele şi să surpe biserica peste ei. Nu s-au clintit. Au rămas acolo.

A fost momentul de culme care a provocat degringolada. Demolatorii se priveau debusolaţi, s-au dat telefoane, s-a discutat pe grupuri, s-au retras apoi într-un birou al fabricii şi după circa o jumătate de oră au revenit, cerând să se întocmească o minută. Am întocmit acel act, care prevedea dărâmarea clopotniţei şi consolidarea bisericii în doar 15 zile. Termenul era o absurditate. După îndelungi discuţii, s-a acceptat termenul de 30 de zile, cu precizarea că, dacă nu va fi respectat, vor veni din nou cu buldozerele.

Am fost detaşat aici pentru 30 de zile şi, împreună cu părintele Haralambie Stoica, am încercat să găsim soluţii. Biserica este monumentală şi lucrările au fost costisitoare. A trebuit să demolăm jumătate din turlă şi să aşezăm acoperişul la acea înălţime. Astfel se explică disproporţia existentă şi astăzi între corpul mare al bisericii şi înălţimea ciuntită a turlei. Apoi lucrările au reintrat în normal, biserica a fost consolidată, pictura restaurată.

Motivul pentru care am ţinut să consemnez toate acestea este prezenţa aceea tăcută, mută, a grupului de enoriaşi, pe care Dumnezeu i-a trimis acolo şi care în realitate au salvat biserica. Ei au salvat-o. N-am ştiut niciodată dacă i-a mobilizat cineva, niciunul dintre ei n-a acceptat vreo explicaţie vreodată, la toţi cred că le-a fost teribil de frică pentru urmări, dar atunci n-au arătat-o! Mă înclin respectuos în faţa lor. Şi când mă gândesc că dintre aceia, doar vreo cinci-şase veneau la slujbă în mod frecvent…

După 1989 m-am întâlnit cu unii şi am încercat să le mulţumesc. „Pentru ce părinte? Ce mare lucru am făcut? Ne-am salvat biserica noastră. Dar vedeţi, Dumnezeu n-a mai răbdat…” Şi aşa, cu turla ei micşorată, cu clopotniţa surpată, biserica parohiei Bucovăţ continuă să troneze în vatra acestei aşezări. Nu ştiu câţi vor mai fi trăind din cei 50, dar cu siguranţă toţi cei cu vârsta de peste 50 de ani îşi mai aduc aminte. Femeia, în casa căreia au fost depozitate cele sfinte în acele zile de pomină, era atunci tânără şi mărturiseşte că n-a putut dormi multă vreme în acea încăpere. Părintele Haralambie Stoica, parohul de atunci, a dat dovadă de mult curajşi zel pastoral. L-am văzut plângând pentru biserica lui, l-am văzut pe schelă cu muncitorii, sus pe turlă, l-am văzut lucrând alături de pictori. A rămas aci încă 10 ani şi a dus totul în bună rânduială.

Omagiul meu smerit se îndreaptă, acum la plinirea a 31 de ani de la acel eveniment, spre „cei 50” care, asemenea celor din vremea catacombelor, au ştiut să fie curajoşi, fără a scoate un grai. Cine ar fi putut bănui că 50 de olteni ar putea birui prin tăcere?! Dumnezeu le-a închis atunci gura, le-a luminat mintea şi a lucrat prin ei. Ei şi toţi cei asemenea lor sunt Biserica cea adevărată, despre care Mântuitorul zicea că „nici porţile iadului nu o vor sfărâma”.

Preot Ioan Ioanicescu, Craiova